Slăbeşte cu cap

Zilele trecute m-am bucurat să mai primesc un mail, care continuă şirul poveştilor adevărate. Întotdeauna mă emoţionează destăinuirile, iar atunci când ele sunt şi cu o continuare fericită, am convingerea că reprezintă un impuls pozitiv pentru toată lumea. Povestea o semnează Oana (sarea din bucate), o bloggeriţă cu acte-n regulă, care spune legenda extra-kilogramelor ei. De ce legenda? Pentru că ce era în plus nu mai este, iar Oana a devenit un erou. Fiindcă asta eşti atunci când reuşeşti să te stăpâneşti pe tine spre un asemenea succes! Înseamnă că poţi face cam orice îţi propui. Ăştia sunt oamenii de care ar trebui să ne temem. Şi pe care ar trebui să-i avem de exemplu.

Ne-a scris fiindcă a avut candva 74 de kilograme (la o intaltime “respectabila” de 1.58), iar mulţi din cei care aud acum asta, fără să o fi cunoscut atunci, ridică o spranceană în semn de întrebare. Şi fiindcă îşi doreşte ca domnisoarele care au diverse probleme cu greutatea sa invete sa aiba grija de ele. Şi nu numai domnişoarele, sunt sigură. (…) Pentru ca fericirea nu sta intr-o portie de cartofi prajiti sau intr-o ciocolata, ci intr-un om impacat cu sine, si care poate zambi sincer, sigur fiind pe fortele lui.

Sa incepem cu prezentarile. Numele meu este Oana, ma aproprii cu pasi repezi de 24 de ani, si sunt posesoarea a 52 de kilograme. Candva insa, intr-un trecut nu chiar atat de indepartat, ma puteam “lauda” cu 76 de kilograme, o stima fata de mine si de corpul meu tinzand spre 0 si o sanatate care destul de zbucimata din cauza curelor minune la care imi supusesem corpul. Continue Reading »

Fetele din SUA au construit un adevărat cult pentru imaginile de inspiraţie, aşa-numitele “thinspiration pictures”. Adică poze de inspiraţie şi motivaţie la slăbit.  Credeţi că nasc admiraţie, invidie, motivaţie?

Alţii recomandă să îţi lipeşti o poză pe oglindă cu cea mai mare ipostază a ta. Tocmai pentru a preveni revenirea în faza aia.

Mie îmi plac imaginile astea, mai ales că unele fotografii sunt frumoase dincolo de aspectele de greutate. Dar nu ştiu dacă nu e pericol să le suprapun asupra imaginii mele ideale despre mine. Vorbesc prostii?

—-

Cu drag,

eu

sursa

“Şi noi ce mai  mâncăm?”

Aşa se numeşte cartea. Puteţi să o răsfoiţi aici.

Prof dr Mencinicopschi este directorul Institului de Cercetări Alimentare şi un punct de referinţă în domeniul alimentaţiei sănătoase. L-am văzut şi la TV în ultimele zile, promovându-şi cartea. Întotdeauna sfaturile dânsului şi prezenţa sa în emisiuni au fost binevenite şi urmărite cu interes de publicul cunoscător. Adică, de acei oameni care dau mai mare importanţă spuselor unui specialist, decât reţetelor minune după care a slăbit Nicoleta Luciu.

Deocamdată doar am răsfoit cartea, întrucât am alte câteva ce stau la rând înaintea ei. Însă merge rapid cititul zilele astea, că domeniul mă interesează maxim. Ba citesc cu creionul în mână şi mâzgălesc toate paginile, în ideea că o să ajung să vă povestesc cu trimiteri exacte la ce descoperiri isteţe mi se arată!

În ceea ce priveşte cartea aceasta, o să o citesc de-a fir a păr, chiar dacă ea e mai degrabă genul revistă, la care abia dacă aş avea răbdare să îi parcurg titlurile. Dar conţinutul e cu magnet, aşa că nu o să mă chinui prea tare!
Din ce am văzut şi mi-a plăcut până acum:

• se explică nevoia de a ne hidrata cu apă
• se atrage atenţia în repetate rânduri asupra deserturilor date copiilor
• fără fructe la desert (preluare din medicina chinezeasca tradiţională)
• că trebuie să învăţăm să gătim sănătos
• ce să înţelegem de pe etichetele alimentelor noastre
• vorbeşte foarte frumos de detoxifiere, fructele şi legumele zilelor noastre şi de alterarea valorii lor nutritive
• astfel încât, o dieta complexă şi completă presupune consumul suplimentelor alimentare

Personal, nu îmi place forma de prezentare a cărţii. Dar nu am vrut să o pun nemulţumirea în faţă, că iar spuneaţi că-s cârcotaşă! Dar mă enervează şi îmi îngreunează lectura. E ca o revistă, cu pagini lucioase şi titluri colorate. De parcă n-aş pricepe dacă n-ar fi folosit un font de 90.
Adică, atunci când un om doxat, de valoarea dlui Mencinicopschi publică o lucrare ca o carte de colorat, mă enervez. Fiindcă realizez că e un compromis al dânsului ca să poată ajunge în biblioteca celor mulţi. Şi când văd între paginile sfaturilor lui advertoriale la iaurtul Danone şi Actimel, mă enervez şi mai rău. Fiindcă fix ăia “mulţi” nu fac diferenţa între o reclamă şi ce scrie autorul. Fiindcă ăsta e scopul celor care au sponsorizat cartea. Şi iar mă enervez.

De aceea, recomand să citiţi cartea cu ochii închişi pentru poze, culori şi reclame. ( O să înţelegeţi ce vrea să zică autorul.) Să citiţi doar ce scrie omul, că el nu vorbeşte gratuit. Şi nu promovează nici o marcă în mod direct. Vă invit să fiţi puţin atenţi. Reclamele apar sub formă de articole, în pagini alăturate. Dar se vede o diferenţă. Actimel pentru copii mai sănătoşi e o Porcărie. Mai bine lăsaţi laptele de la vacă să se acrească în timp şi daţi-l pruncilor. Sau mai bine nu le mai daţi lapte deloc, de vreme ce i-aţi înţărcat. E un obicei primitiv.

În fine, oricum fiecare trage propriile concluzii şi face aşa cum se pricepe mai bine. Pe mine vă puteţi baza că urlu din toate tastele când cred ceva. Şi încep să cred tot mai multe.

—-

Cu drag,

eu

Azi inaugurăm o nouă secţiune a acestui blog, cea cu “povestea mea” sau “interviuri”. Oricum i-am spune, ideea de bază e să împărtăşim experienţe, să vorbim despre ce ni s-a întâmplat şi ce concluzii am tras. Că poate folosesc cuiva, cândva rândurile noastre.

Aşa că azi vă invit să ascultaţi povestea ei adevărată, povestea lui Stefy, pe care o ştiţi de pe twitter (@Stefy_)  sau de pe blogul ei. Stefy e o tânără studentă în Cluj, o tipă deosebită, care mi-a scris un e-mail la puţin timp după lansarea blogului. Şi ce e-mail!

De la început m-a avertizat că o să fie mult de citit, dar 14 ani din viata mea am suferit (si intr-o mica masura mai sufar) din cauza “obezitatii si mai apoi a supraponderalitatii”. Iar mailul s-a terminat înainte de a mi se părea “mult de citit”.

Nu imi aduc aminte exact de ce m-am ingrasat, adica nu am o imagine clara. Continue Reading »

Să vedeţi, ţinuturile Majestăţii Sale nu m-au prea impresionat la capitolul mâncare. Să vă spun, în afară de tradiţionalul fish and chips (unde fish n-avea gust de peşte, dar era tras într-un pane foarte crocant şi bun – eu altfel nu pun gura pe pane, bleacs! iar cartofi prăjiţi nu mănânc din născare) tradiţia engleză începe să fie scrisă de chinezi şi thailandezi şi indieni. Care-şi ştiu combina mâncarea cu sosuri ca să nu îţi stea în gât. Am încercat şi o pizza o dată, dar avea gust de ulei de clătite şi a doua oară am zis pas.

Cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut nişte belgian waffles, pe care le puneam în toaster şi ni le ungeam cu Nutella, de te lingeai pe bot. În rest, nimic impresionant. Am băut prea puţină cafea, nici nu ştiu cum de nu mi-a lipsit, dar seara picam ca eroul la datorie şi mereu doar atunci îmi aminteam de ea cafea. A, şi foarte multă carne am mâncat. Nu ştiu de ce, că niciodată nu am fost fan. Atâta vreme cât există avocado şi frunze verzi, din partea mea să se interzică prin lege consumul de carne.. Dar săptămâna trecută, parcă n-am ieşit din Pui cu tot felul de variaţiuni. Şi simt chestia asta, într-un mod tare inexplicabil.

Revenind la titlu, una din fascinaţiile Angliei au fost librăriile supraetajate. În care puteai să mă laşi şi să mă iei a doua zi, că precis mă găseai în acelaşi loc. La secţiunea “Sănătate”. Şi am răsfoit cărţi întregi, pe două le-am şi căpătat, doar doar să mă desprind de-acolo. Pe scurt, m-am documentat şi, fără să vreau, am dat de tot felul de informaţii despre carne. Acestea fiind spuse, vă invit şi pe dv să urmăriţi acest clip.

Şi pentru că puterea cuvintelor e mare, dar eu personal sunt fanul filmelor când vine vorba de acţiune, azi m-am obligat să mă uit la celebrele filmuleţe “Meet your meat” (cunoaşte-ţi carnea). Până acum le-am ocolit, chiar dacă ştiam de existenţa lor. Abia acum am descoperit o modalitate în care vizionarea lor mi-ar putea face vreun bine. Vi le recomand, chiar dacă nu înţelegeţi lb engleză. Imaginile vorbesc de la sine. Dar, atenţie, s-ar putea să visaţi urât. Sau să nu mai puneţi gura pe carne.

Dieta vegetariană devine o opţiune? Cu siguranţă, da. Dosarul rămâne deschis.

p.s. Săptămâna asta cât am lipsit, s-au înregistrat 3 alte succese similare alui meu. Cu detoxifierea, evident. Promit să revin cu detalii.

——

Cu drag,

eu

Ca se intampla, doar stiti prea bine…

Deci, pe scurt, sunt in vacanta. Trecuta de sesiune, megarelaxata, cu o multime de tentatii in jurul meu. Pana acum, m-am comportat destul de bine, mai ales ca atata am mers ca ma dor picioarele pe toate partile. Personal, mi-am propus sa ma intorc asa cum am plecat, ca m-am cantarit inainte (mai scapasem de un kg Deci, daca reusesc treaba asta, ma declar multumita.

Partea buna e ca imi e sete tot timpul. Si beau apa, de toaletele sunt obiectivul turistic numarul 1 pe lista mea. Noroc ca nu se supara nimeni

Pana acum, cel mai bun ce am mancat a fost o supa cu taitei si pui la thailandezi. Chiar exceptionala! Asa un gust bun, nici prea picanta, nici prea dulce. Cu toate ca, daca ar fi dupa mine, nu ar exista conceptul de “prea picant” :p Oricum, daca aveti vreun sfat de pastrare a integritatii ratiunii, raman recunoscatoare.

p.s. Sunt in Anglia. Si o portie de fish n chips n-a omorat pe nimeni, right? ok, poate jumatate de portie…

E o capcană. Cercetătorii ăştia deştepţi au constatat (bine, pentru asta puteau să mă întrebe şi pe mine, care nu-s nici vreo cercetătoare, nici vreo deşteaptă, doar o mâncăcioasă antrenată) deci au constatat, că doar primele 2,3 linguriţe din îngheţată le conştientizăm şi doar lor le simţim gustul. După care, totul se transformă într-un act mecanic de flexie/extensie. Masticaţie/deglutiţie. Şi de la capăt. Până vine publicitatea sau happy-end-ul sau fundul castronului de îngheţată. Cică şi pe primele le savurăm, pentru că ne dăm seama că se termină. Deci, doar începutul şi sfârşitul alimentului îl gustăm şi savurăm propriu-zis. În rest, cădem victimele propriilor noastre reflexe.

Şi un alt aspect cu TV-ul este de manipulare. Lazarev spune că atunci când mâncăm, se deschid anumite canale energetice, care sunt puternic influenţate de mediul în care se întâmplă chestia asta. Că tot nu ştiaţi de ce vă binedispun ştirile de la 7 dimineaţa. Care de obicei încep cu accidentele de peste noapte.

Actul de a mânca trebuie să fie un ritual. Şi respectat cu sfinţenie. Fără adjuvanţi, fără alte surse de divertisment. Că până acum, conştientizarea n-a făcut rău nimănui. Să ne educăm pruncii în sensul acesta. Prin exemplul personal.

—-

Cu drag,

eu

O reclamă într-un ziar interbelic, via Simona Tache.

Şi să mai spună cineva că pe vremuri era mai bine!

p.s. Oare ăştia ştiau pe vremea aia de targetare sau e vorba de o crasă discriminare? :p Ori s-au mai alterat bărbaţii noştri între timp?

Primul pas spre o viaţă mai sănătoasă este a afla ce înseamnă o viaţă sănătoasă.

Definiţia sănătăţii individuale din constituţia O.M.S.: “stare de bine completă din punct de vedere fizic, mintal şi social şi nu numai absenţa bolii sau infirmităţii”

Vedeţi, nutriţia este un subiect atât de abordat, încât avem tendinţa de a crede că suntem experţi. Dar să nu lăsăm responsabilitatea informării noastre pe seama revistelor de 3lei şi a emisiunilor sponsorizate. Aşa că, să citim, zic! În librării există tone de cărţi care ne învaţă ce e corect, cum e corect, când e sănătos. Ne arată ce ni se potriveşte şi de unde putem alege. Ne îndrumă ce combinaţii să facem şi cum să le servim.

În cărţile astea găsim tabele cu valori energetice şi conţinut proteic, lipidic şi glucidic. La 100g, de obicei. (Şi atenţie că tindem să subapreciem cantitatea de 100g în practică. Deci să subevaluăm numărul de calorii consumate.) Găsim statistici şi medii calculate după “studii britanice” faimoase. Ba şi reţete de succes, probate şi răsprobate de unii şi de alţii. Găsim motivaţie. Ne face bine să le citim. Şi după ce le-am terminat, să le mai răsfoim o dată. Că precis am omis câte ceva.

Mi-o amintesc şi acum pe mama, cum a venit într-o zi acasă cu o stivă de cărţi despre nutriţie. Mi le-a pus în cameră şi mi-a zis, citeşti ce vrei. Înţelegi cât poţi. Aplici ce crezi. Că trebuie, că e nevoie. Şi era mare nevoie, îmi dădeam şi eu seama. Însă atunci când habar nu ai de unde s-o apuci, pui mâna şi te informezi.

M-au ajutat mult cărţile mamei. Ştiu că citeam inclusiv numărul de calorii din tabele, încât ajunsesem să ştiu diferenţa dintre pâinea albă şi cea integrală. Dintre 100g de ou şi 100g de gălbenuş simplu, fiindcă eu nici în ziua de astăzi nu suport albuşul. Nu vă imaginaţi că le-am învăţat pe de rost. Dar au fost multe şi mi-au rămas în cap. Nu vă zgârciţi când vine vorba de cărţi.

Recomand cărţile (a doua ediţie aici) Mihaelei Bilic. /Doamna doctor merge pe nişte principii simple, fără matematici superioare şi cântare de microgram: fără alimente interzise, orice e permis, dar în cantităţi reduse şi la ore rezonabile, în funcţie de programul tău. În plus, la femei, cu trecerea anilor, porţile trebuie micşorate pentru menţinerea siluetei./ O să mai vin şi cu alte recomandări. Eu însămi mă documentez constant.

Însă nu uitaţi că să le luaţi din librărie nu înseamnă că le-aţi citit. Şi nici dacă le-aţi citit nu înseamnă că le-aţi înţeles. Şi chiar atunci când le-aţi înţeles nu înseamnă că şi le aplicaţi învăţăturile. Brâncuşi spunea: “Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu e să te pui în situaţia de le face“. Spor la citit şi mult succes la aplicat!

—

Cu drag,

eu

Care “voi” nici nu prea ştiu ce-nseamnă, nici măcar dacă există, sau dacă doar vă nimeriţi prin zonă, citiţi ceva, îmi trimiteţi un mail şi nu vă mai întoarceţi nici să mă certaţi.

Dar aseară,
…când m-a luat o poftă din aia cu mirosuri pe la nas şi frecăţei prin burtă, când filmul de la TV era atât de bun, încât cel mai bine ar fi mers cu nişte biscuiţi cu miere (apropo, mâncasem într-o lună tot borcanul cu miere, recent l-am aruncat, că nici să-l spăl nu mi-a venit, de parcă el ar fi avut vreo vină, sărăcuţul.) şi parcă şi în scaun aş fi şezut mai comod, cu coatele pe masă şi biscuitele în mână, cu mierea pe la gură şi pe bluză şi pe jos…

…m-am gândit la “voi”.

Înainte de a-l vrea dulce pe tabloul de mai sus, îl vreau dezgustător. Înjositor pentru o domnişoară ca mine, care arde  lumânări parfumate şi ascultă pian până adoarme. Îl vreau un tablou animalic, din care să mă inspir doar cum să nu mai fac aşa. Fiindcă nu asta e imaginea mea despre mine.

Ceea ce vreau să ştiţi e că simplul fapt că existăm, mai nou, în varianta asta a perelor pe calea siluetei ideale, îmi dă o putere extraordinară. Poate unii nu înţeleg ce e grozav în a fi mai puternic decât un instinct, că doar de aia ne dăm “blonde raţionale”. Nu întotdeauna e aşa uşor să laşi pasiunea de moment pradă raţiunii de cursă lungă. E una din cele mai greu de prins prăzi. Şi n-o s-o mai las să îmi scape!

Bloaga asta îmi e din ce în ce mai dragă, mai ales că îmi aşează nu doar gândurile, ci şi poftele la locul lor. Gândurile în ordine şi poftele în cui

—

Cu drag,

eu